Copii normali și părinți îngrijorați

Se întâmplă ca, uneori, părinții să vină la psiholog cu întrebarea izvorâtă din neliniște: „este normal copilul meu?” Și nu mă refer aici la cazurile în care există semne clare ale unei dezvoltări atipice (în domeniul intelectual, al limbajului sau al relaționării cu ceilalți). Semnele de prea mare întârziere, diferențiere sau dificultate în dezvoltarea copilului justifică îngrijorarea părinților și căutarea unui specialist.Ci mă refer acum la copiii care cresc destul de firesc, încadrându-se în niște norme de dezvoltare până când, la un moment dat, un comportament al copilului devine supărător pentru părinți. Acest „la un moment dat” are, însă, în spate o istorie a relațiilor părinți-copil, o întâmplare sau o înlănțuire de obiceiuri ce păreau bune, normale, dar care au devenit deranjante în primul rând pentru cei mari. Cu alte cuvinte, uneori, așa-zisa „anormalitate” a comportamentului unui copil e determinată de acțiunile părinților, de evenimente din familie sau e doar oglindirea anxietății adulților din mediul copilului.

Da, e adevărat, ceea ce pentru un părinte este normal (de exemplu: copilul lui să fie hrănit în gură și la 6 ani) altuia să i se pară, de departe, un lucru anormal. „Normalul” este subiectiv și depinde de mentalitatea, cultura, obiceiurile, mediul în care trăiește familia. „Normalitatea” este deci, și o chestiune de percepție, ca și de norme culturale. Mi s-a întâmplat să văd cum părintele se îndoia de normalitatea copilului său, care pentru mine era evidentă, doar pentru că ignora nevoi fundamentale ale acestuia ori avea standarde prea înalte. De prea multe ori, „normal” este o etichetă pentru pretenții, cerințe, comparații, așteptări care îi sunt transmise copilului în mesaje precum:

– „tu de ce nu poți fi normal, ca ceilalți copii: cuminte, silitor, atent, politicos, conștiincios, ordonat, ascultător?”
sau:
– „tu de ce îmi faci mereu probleme și mă faci de rușine, nu vezi că ești anormal?

Normalitatea, așa cum o vedem noi cei care lucrăm cu copiii și părinți, este însă, mai degrabă, o chestiune de frecvență, durată, intensitate și context – în funcție de acestea putem descrie și înțelege, ca psihologi, comportamentul unui copil care reacționează la ceva ce se petrece în mediul lui. Acest lucru este mult mai util decât a eticheta normal/anormal un copil.Am să amintesc aici câteva lucruri pe care eu le consider normale la un copil:

– e normal să își supere uneori sau chiar mai des, părinții și educatorii sau să li se opună, în funcție de vârstă, de fire, de familie și de școală
– e normal să fie din ce în ce mai puțin atras de școală, pe măsură ce crește
– e normal să aibă nervi și să se înfurie, să se simtă abătut sau speriat ori fără chef
– e normal să se simtă gelos pe fratele/sora lui și uneori, chiar nefericit
– e normal ca unii copii să nu aibă „cartea” sau „învățătura” la inimă și să prefere activitățile mai practice și mai concrete ori chiar să fugă de efort
– la fel de normal este ca unii copii să aibă un ritm mai lent de învățare, comparativ cu alții

Si, aș vrea să amintesc și pentru părinți:
– e normal să și facă griji și să se gândească la viitorul copiilor lor, dar nu este benefic să le prevestească lucruri precum „o să ajungi un aurolac, un gunoier sau … (aici adăugați voi ce sperieturi doriți)
– e normal să nu aibă de fiecare dată răspunsuri și soluții la problemele ce apar, pe măsură ce copilul crește, dar este mai bine să insufle copiilor încredere, în loc de teamă și îngrijorare
– e normal să își dorească pentru copiii lor să aibă succes în viață, dar succesul e o combinație unică, individuală, pentru fiecare persoană, deci a compara copiii nu e chiar de ajutor în formarea individualității.

Și pentru noi toți acum, să amintesc: e normal să avem adesea dificultăți în viață, de tot soiul, exterioare (piedici) și, mai ales, interioare (balaurii noștri), dar e anormal să ne oprim din drum! Sau cum zice o vorbă inspirată: „Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo …” (Hrisostom Filipescu).

Please follow and like us: