Copilul-lup al lui Dumnezeu

Povestea care urmează este o mărturisire a unui valoros scriitor contemporan – Mircea Cărtărescu. Generația lui, ca și a mea, l-a cunoscut nu pe Moș Crăciun, ci pe Moș Gerilă. Mărturisirea lui nu este însă despre această substituire de Moși, ci despre dorul profund pe care îl simțim mulți dintre noi și care se întețește în momentele cu încărcătură sacră, precum Crăciunul:

„Îi invidiez foarte mult pe oamenii care sunt liniștiți din partea lui Dumnezeu, care întâmpină Crăciunul așa cum se cade el întâmpinat, cu lumină în suflete. Cu bucurie, cu dragoste de semeni. Care sunt buni creștini cu modestie și moderație, așa cum sunt buni cetățeni, buni părinți, oameni buni, în general. Îmi plac nespus de mult acești oameni. Mai mult chiar, îi invidiez până și pe cei care așteaptă cu bucurie Crăciunul. Chiar dacă au fost ticăloși tot anul, dacă în ziua aceea boltită ca o biserică își aduc degetele împreunate pe frunte, pe piept, pe umeri, cu naturalețea cu care vorbesc sau umblă, ei arată prin asta că sunt în Dumnezeu și că Dumnezeu este în ei, strălucind ca un bob de briliant pe catifeaua neagră a păcatelor lor. Eu n-am știut să-mi fac cruce până după vârsta de treizeci de ani.

 Când se apropie Crăciunul, devin neliniștit și nervos ca în fața unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet în fața unui examen de care depind sufletul și viața lui. Un examen pe care n-are voie să-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, căci știe că nu va înțelege întrebările, iar cei ce-l privesc de la catedră, de la o înălțime nemăsurată, nu-i vor înțelege, nici nu-i vor auzi măcar, răspunsurile. În Ajun bag aspiratorul, fac cumpărături, mă fâțâi pe la bucătărie ajutând la sărmăluțe și la friptură, apoi după-amiaza împodobim pomul de Crăciun. Și cinăm, îmbrăcați de gală, ciocnim paharul cu vin, facem fotografii copilului care se-ntinde după globuri. Dar eu nu sunt acolo, eu dau înconjor, mai mult ca-n orice altă zi a anului, nesfârșitei cetăți ai lui Dumnezeu, căutând un pod care să nu fie ridicat și o poartă neferecată. Strig: „Doamne, ajută necredinței mele!”, dar știu că nu voi fi ajutat, pentru că nu știu ce-nseamnă credința, credința fără de îndoială. De la treizeci de ani citesc și recitesc Biblia, în fiecare zi a vieții mele. N-o citesc ca pe o carte, ci ca pe o hartă. Dar cum poți ști cum trebuie să ții o carte dacă nu cunoști literele? Și cum să ajungi unde te trimite o hartă dacă nu știi nici măcar punctele cardinale? Bineînțeles, ca orice om instruit, cunosc o mulțime de sensuri ale unor cuvinte precum credință, rugăciune, mântuire, cunosc cartea sfântă la fel de bine ca oricine – încât i-am uimit de curând pe niște pocăiți – dar toată cunoașterea asta nu-seamnă mai mult decât arta școlarului handicapat care stă cuminte-n banca lui și copiază de mirare literele din carte, fără să fi învățat cititul.

Se spune că unii copii orfani, care-au trăit în creșe primii ani din viață, cu care nu s-a vorbit și cărora nu li s-a arătat afecțiune, rămân sărăciți sufletește pentru totdeauna: infirmi moral, infirmi emoțional, incapabili de empatie și de iubire. Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată „Înger, îngerașul meu”, îngenunchiat împreună cu mama lângă pat, n-am fost la biserică, n-am cântat colinde creștine. La mine n-a venit niciodată Moș Crăciun. Din primii ani de viață am auzit că Dumnezeu nu există, că sfinții, îngerii și Isus sunt născociri băbești, că preoții sunt niște trântori. Există poate în sufletul sau în trupul nostru un organ deschis pentru a-l primi pe Dumnezeu în noi, din fragedă copilărie, „odată cu laptele supt de la mama”, cum se zice. Dacă trec anii și nimeni nu stropește sămânța aceasta cât un bob de muștar, ea se va chirci și va muri. Așa cum copiii crescuți de lupi nu vor mai vorbi niciodată, cel crescut fără rugăciune și fără sentiment religios nu va mai fi niciodată un credincios adevărat. Mă simt și eu un copil-lup al lui Dumnezeu.

 Nu poți asedia cetatea lui Dumnezeu. Ca să fii în ea, trebuie să te fi născut în ea. Pot mișca propria mea mână, pentru că ea face parte din corpul meu. Nu știu cum fac să o mișc, dar știu că ea ascultă și se mișcă. Nu vei putea clinti altfel, prin pură voință, nici un cocoloș de hârtie, pentru că el nu este în tine. Asta înseamnă, poate, credința. O astfel de credință trebuie să ai ca „să muți munții din loc”: ei trebuie să fie în corpul lor tău, legați de voința ta. Fără să fii în Dumnezeu, și Dumnezeu în tine, nu poate exista credință adevărată.

 Băiețelul meu își spune rugăciunea, seara, cu mama lui. El nu va fi orfan, nici copil-lup. Slavă Domnului, el s-a născut în cetate și va crește odată cu ea. În ochii lui frumoși nu există vreo îndoială. El a moștenit lumea pe care tatăl lui o tot caută unde nu poate fi. În el, organul dumnezeirii e la fel de prosper și activ ca toate celelalte organe ale trupușorului său. Dacă vrea Dumnezeu, băiatul meu are toate șansele să ajungă un om întreg.”

(Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012)

Please follow and like us: