Despre empatie

„Empatia” este un cuvânt destul de recent în vocabularul tradițional al creșterii copiilor (care, mai nou, se numește „parenting”). Și cum viața cuvintelor dezvăluie adesea transformările din viața reală, să ne aplecăm un pic asupra empatiei de folos în comunicarea cu copiii și cu oamenii în general!

Empatia înseamnă capacitatea de a te pune în „papucii celuilalt”, de a te conecta la trăirile lui și a te deschide către ceea ce simte celălalt, ca și cum, în acel moment, ai fi el. A înțelege empatic cu adevărat înseamnă a fi prezent și atent la ce îți transmite celălalt, dincolo de informația propriu-zisă, și a te abține de la a-l judeca ori a-l ghida în ceea ce el simte. Înseamnă a înțelege din interior pe cineva, nu din exterior.

Când ești empatic cu copilul tău, el capătă încredere că poate să-ți vorbească, nu se teme prea mult că îl vei dezaproba, îl vei critica, ori îl vei sfătui chiar înainte de a pricepe ce se întâmplă cu el. De aceea, empatia este un ingredient necesar: face să dospească, precum drojdia pusă în pâine, comunicarea dintre oameni!

Iată exemple de empatie și de lipsa ei:

Scenă dintr-un film: un băiat de vreo 11 ani este respins de tatăl lui care îl abandonează fizic și emoțional. Băiatul nu suflă o vorbă, așa cum stă în drepta șoferiței – o doamnă care îl dusese în vizită la tatăl lui, dar, la un moment dat, începe să se zgârie violent pe față. Doamna oprește mașina și îl oprește și pe el din actul de autoagresare, îl cuprinde în brațe și amândoi stau așa, răsuflând greu, în absența cuvintelor … Ca și spectator al filmului, simți cum amândoi, fără să vorbească, împărtășesc o trăire puternică. Simți și câtă înțelegere are această doamnă nu prea vorbăreață în tot filmul, pentru băiatul cu pricina.

Scenă din realitate: un copil mai micuț cade, se lovește și vine plângând la părinte sau la bunic. Acesta fie îl ceartă că nu e atent pe unde merge sau că nu trebuia să se cațăre, fie îi spune că nu trebuie să plângă, că băieții nu plâng sau că nu are de ce, că nu-i mare lucru ce i s-a întâmplat. O altă scenă: un adolescent vine îmbufnat de la școală fiindcă prietenii râd de el din diverse motive, iar părintele îi face morală că nu știe să își aleagă prietenii și că mai bine s-ar ocupa mai mult de lecții. Dacă ai vedea aceste scene într-un film, redate realist, oare ce ai simți, ca și spectator? Pentru cine ai avea o înțelegere fără să judeci?

Vă recomand un articol interesant despre empatia părinților, cu exemple, de pe site-ul dedicat părinților de adolescenți în special:

www.intrenoiparintii.ro/comunicare/sunt-un-parinte-empatic-partea-i/

www.intrenoiparintii.ro/comunicare/sunt-un-parinte-empatic-partea-ii/

Mother_and_Kids

 

 

Please follow and like us: