Despre sentimentul că nu eşti îndeajuns de bun

E un sentiment care roade rădăcina vie a unei bune imagini despre tine ca fiinţă umană demnă de a fi iubită. Ajungi să crezi că eşti valoros şi că “meriţi iubirea” doar în anumite condiţii, de obicei stabilite de alţii sau autoimpuse, ca urmare a ceea ce ai simţit că este apreciat de ceilalţi. Îl poţi simţi în anumite contexte de viaţă, mai tulburi sau mai provocatoare, dar poate fi şi tabloul de fundal pe care se desfăşoară întîmplările mari şi mici ale propriei existenţe.

Se pare că îşi are originea, ca multe alte sentimente şi gânduri, tot în lumea cu lumini şi umbre a copilăriei. Există teorii psihologice care susţin că el se dezvoltă pe măsură ce copilul simte că primeşte iubirea părintească într-un mod condiţionat, dacă îndeplineşte în mod constant “condiţiile de valorizare”. Astfel, persoana care se formează, ajunge să îşi construiască o părere despre sine mult limitată, pozitivă ori negativă, care nu ţine cont de potenţialul şi experienţa  proprii, ci de aprobarea sau dezaprobarea celorlalţi.

Dincolo de teorie, în practica clinică, psihologul aude marturisiri legate de felul în care oamenii s-au simţit apreciaţi şi iubiţi de părinţi: unii spun că, indiferent de ceea ce făceau sau nu făceau, erau siguri de afecţiunea părinţilor. Aceştia au, de obicei, mai multă încredere în forţele proprii şi în valoarea lor.

Alţii îşi amintesc cum se străduiau să îşi mulţumească părinţii prin performanţe şcolare ori comportamente dezirabile şi că niciodată nu aveau siguranţa că au făcut destul pentru a primi iubirea şi aceptarea de care aveau nevoie. Sau pentru a nu mai fi comparaţi cu alţii mai buni, mai destepţi, mai cuminţi, mai capabili. Sunt genul de oameni pe care i-a mâhnit sau i-a revoltat faptul că părinţii le transmiteau adesea mesaje precum: “merge şi 9, dar de ce nu a fost 10?”, ori “Ai fi putut mai mult, dacă te străduiai”, ori “De ce fratele tău e premiant, iar tu nu?”. Pentru alţi oameni, mesajele de valorizare s-au referit şi la alte zone, în afara şcolii, precum a fi cuminte/ascultător (“fată/băiat bun”), a face performanţă sportivă sau a fi bun la multe activităţi extraşcolare, a urma o anumită carieră, a fi în rolul de susţinător moral al mamei, a ţine părinţii împreună, a fi mândria familiei. Aceşti oameni sunt cei care au mult de luptat pentru a-şi demonstra lor şi celorlalţi că au valoare şi că merită iubirea.

Sentimentul că nu eşti suficient de bun vine la pachet cu multe altele şi, în funcţie de contextul de viaţă al fiecăruia, pachetul diferă: nemulţumire de sine, neîncredere, şi chiar depresie, ori străduinţă dusă până la perfecţionism, ori refuzul de a încerca ceva nou, de a asuma riscuri, din teama de a nu greşi. Uneori, acest sentiment e foarte bine ascuns în spatele unor performanţe reale în planul profesional, de exemplu, dar se manifestă în planul relaţiilor de cuplu, printr-o neîncredere fundamentală că partenerul ar putea, cu adevărat, să te iubească.  Şi de aici pot decurge temeri, gelozii, pretenţii de demonstrare a iubirii, reproşuri şi alte ingrediente din “chinurile dragostei”.

Deunăzi, la o activitate de consiliere de grup, am rugat copii de 8-9 ani să se gândească la ce-ar spune părinţii dacă ar fi întrebaţi ce apreciează la copiii lor. Foarte mulţi copii au răspuns că părinţii îi apreciază pentru că învaţă bine ori că sunt buni la şcoală ori la şah, tenis sau balet, pentru că sunt cuminţi, politicoşi, harnici ori deştepţi. Numai o fetiţă a răspuns: „părinţii mă apreciază pentru că exist”. Vorbele ei mi-au sunat în minte ca o expresie simplă a iubirii necondiţionate. Din gând în gând, mi-am amintit parabola vasului crăpat care se ruşina că pierde o parte din apa cărată zilnic de o bătrână. Înţeleaptă, bătrâna alină suferinţa vasului ce i se confesează,  arătându-i florile crescute pe cărare, tocmai pentru că seminţele fuseseră udate prin „defectul” vasului crăpat. Se găseşte această parabolă pe internet (dar ce nu se găseşte pe internet?!).

Revenind la titlu, mă întreb oare cum ar fi dacă, în străfundurile noastre, am crede că suntem îndeajuns de buni, în ciuda fisurilor din noi pe care uneori le vedem ca pe nişte cratere? Cum ar fi dacă am crede că suntem preţioşi, deşi pierdem calm, energie, răbdare, încredere, speranţă (un fel de apă vie pe care o cam vărsăm fără să vrem), ori, într-un alt plan, pierdem locurile din faţă, viteza, premiile, recompensele (adică ceea ce pare să ne umple viaţa)?

Please follow and like us: