Învăţăturile unui psihoterapeut despre moarte

În liceu, la orele de literatură, ni se spunea despre o operă timpurie din cultura română numită „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Nu am citit-o niciodată întreagă, iar ce am citit, am uitat demult. Dar titlul ei încă vibrează frumos în mintea mea. Sonoritatea lui, precum şi asociaţiile de conţinut pe care le fac mă îndeamnă să cred că mesajul unor învăţături nu poate fi decât important, de luat aminte, de luat cu sine în călătoria vieţii.

Tot învăţături (ca în titlul articolului) s-ar fi putut numi şi cartea „Privind soarele în faţă” de psihoterapeutul american Irvin Yalom.  A scris-o ca urmare a propriei confruntări cu moartea, dar şi după sute şi sute de ore de însoţire a pacienţilor chinuiţi de ideea sau de apropierea morţii. În cabinetul de psihoterapie apare de multe ori, mascată ori făţişă, spaima de moarte şi de tot ceea ce o însoţeşte: îmbătrînire, boală, durere, renunţare, pierdere, refuz. Învăţătura de bază este că putem să ajutăm mai bine dacă acceptăm, ca profesionişti, să ne deschidem spre explorarea acestei spaime, în noi şi în ceilalţi.

Plecând de la cugetarea unui scriitor francez care spunea „Soarele şi moartea nu pot fi privite fix în faţă”, Irvin Yalom, ajuns la 80 de ani, susţine că putem înfrînge teroarea morţii dacă alegem să o confruntăm, în loc să o negăm. Şi îşi argumentează acest îndemn prin lecturile, filmele, cazurile cu care a lucrat, dar şi prin experienţa personală în faţa pierderilor. Arată cum a ajuns să îşi formeze o concepţie despre confruntarea morţii, ce gânditori şi profesori l-au ajutat şi cum le stă el alături, ca psihoterapeut, oamenilor chinuiţi de angoasa morţii, făţisă sau mascată. 

De ce ar fi nevoie să ne gândim la moarte, să ne analizăm fricile, să conştientizăm că doar ideea în sine „doare” şi să alegem să ne concentrăm asupra acestei dureri în loc să facem totul pentru a o nega, a o ascunde, a o înlocui? De ce să deschidem această cutie a Pandorei şi să ne expunem unei suferinţe care oricum stă la pândă? Yalom vede ca principal câştig al confruntării cu teroarea morţii transformarea ei într-o anxietate suportabilă. O trăire mult atenuată care ne va permite să ne trăim viaţa preţuind-o mai mult, bucurându-ne mai mult de ceea ce putem face în prezent, alături de ceilalţi muritori. Acesta este un principiu de bază în psihoterapie: când devii tot mai conştient de ceea ce simţi, devii şi mai deschis să trăieşti în prezent şi să îţi foloseşti mai mult din resursele interioare pentru a face faţă diverselor încercări, dar şi pentru a te dezvolta ca persoană.

Iată în continuare o pagină din această carte: 

Trezirea 

La un moment dat în viaţă –uneori în tinereţe, alteori mai târziu – fiecare dintre noi trebuie să deschidă ochii asupra propriei mortalităţi. Există o mulţime de factori declanşatori: o privire în oglindă asupra obrajilor căzuţi, a părului grizonat, a umerilor căzuţi; şirul zilelor de naştere, mai ales cele care rotunjesc un deceniu – la cincizeci, şaizeci sau şaptezeci de ani; întâlnirea cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult timp şi şocul de a descoperi cât de mult a îmbătrânit; fotografiile vechi ale celor care au murit demult şi care au făcut parte din copilăria ta; întâlnirile din vise cu moartea.

Ce simţi când treci prin astfel de experienţe? Ce faci cu ele? Te arunci în activităţi frenetice pentru a scăpa de anxietate şi a evita subiectul? Încerci să îndepărtezi ridurile cu ajutorul chirurgiei plastice şi îţi vopseşti părul? Decizi că ai treizeci şi nouă de ani pentru mai mulţi ani la rând? Îţi distragi atenţia lucrând mai mult şi revenind la rutina zilnică? Uiţi de toate aceste experienţe? Îţi ignori visele?

Nu vă recomand să evitaţi subiectul. Dimpotrivă, savuraţi această trezire la realitate. Profitaţi de ea. Faceţi o pauză şi priviţi fotografii din tinereţea dumenavoastră. Lăsaţi-vă copleşit de moment şi prelungiţi-l puţin; gustaţi-i atât partea bună, cât şi cea rea.

Gândiţi-vă la avantajul de a fi conştient de moarte, de a-i îmbrăţişa umbra. Conştientizarea acestui lucru poate integra întunericul în scânteia vieţii dumneavoastră şi vă poate îmbunătăţi viaţa pe care o mai aveţi de trăit. Calea spre aprecierea vieţii, calea spre găsirea compasiunii faţă de ceilalţi, calea spre a iubi totul cu o mai mare intensitate este să fii conştient că aceste experienţe sunt făcute să dispară.

De multe ori am fost surprins în mod plăcut să văd un pacient făcând progrese remarcabile foarte târziu în viaţă, chiar atunci când se apropia de moarte. Nu este niciodată prea târziu. Niciodată nu eşti prea bătrân.”

Please follow and like us: