Unii oameni cred că depresia este un moft al celor care nu au viața suficient de plină, alții cred că este ceva rușinos, ca o boală transmisibilă, unii spun că este ceva banal, ca o răceală care va trece și va reveni în sezonul următor, sau chiar în extrasezon, dacă persoana e ceva mai „specială”. Pentru alții, ea este perfidă și periculoasă ca un cancer. Unora le este mai ușor să spună că sunt deprimați decât nefericiți, alții nu ar putea să recunoască niciodată că au stări depresive pe care le ascund de ochii lor și ai semenilor … atâtea și atâtea variații pe tema depresiei care în ultima perioadă este invocată, studiată, remediată. Specialiștii în suferința umană adusă de depresie propun metode de combatere a ei prin îmbinarea dintre ce poate face corpul (de exemplu, exercițiu fizic și asimilare de medicamente) și ce poate face mintea (de pildă meditația și psihoterapia), ambele ajutând persoana să se simtă mai bine cu sine și mai împăcată cu viața.
Dar uneori, pentru a putea să te simți mai bine, poate că trebuie să întâmpini momentul sau răstimpul când te simți foarte rău, poate că trebuie să accepți durerea, lipsa de speranță și de orizont, negura, confuzia, teama sau apatia … Și, în astfel de clipe dure, „fericiți cei ce plâng …”, dar mai ales cei ce plâng cu sentimentul că cineva le poate accepta lacrimile tocmai atunci când ei nu mai pot și s-au săturat de ele! Acest cineva poate fi în preajma lor imediată, în carne și oase, dar poate fi și doar „în duh” – duhul blândeții, al prieteniei, al credinței, al frumuseții … fiecare după cum are nevoie și după cum știe să găsească alinare într-o altă persoană, într-o rugăciune, o prietenie, o amintire, o floare, o carte, o muzică …
Iată un îndemn venit din paginile unei cărți despre depresie, de la un poet care, ca toți poeții, cu siguranță a vibrat la suferința și deopotrivă capacitatea umană de a decanta suferința:
„Cum am putea uita de miturile vechi care stau la începuturile tuturor popoarelor; miturile cu balaurii care se schimbă în momentul extrem în prințese; poate că toți balaurii vieții noastre sunt prințese care nu așteaptă decât să ne vadă frumoși și îndrăzneți. Poate că toate cele îngrozitoare nu sunt în esența lor ultimă decât lipsitul-de-ajutor care așteaptă salvarea din partea noastră.
Nu trebuie să vă speriați dacă se va ridica în fața dumneavoastră o tristețe atât de mare cum n-ați mai văzut; dacă vă va trece o neliniște ca lumina și umbrele de nori peste mâini și peste tot ce faceți. Trebuie să va gândiți că ceva se întâmplă cu dumneavoastră, că viața nu v-a uitat, că vă va ține în palmă; nu vă va lăsa să cădeți. De ce vreți să excludeți din viață o neliniște, o suferință, o melancolie, neștiind ce pregătesc aceste stări în dumneavoastră?” (Rainer Maria Rilke, Scrisori către un tânăr poet, din cartea Exerciții de meditație pentru depășirea depresiei)
Și un îndemn muzical:Cântecul de dincolo de norii tristeții
