Nu am mai scris de multă vreme aici: unele perioade sunt doar pentru a fi trecute în galop, nu petrecute în tihna gândului sau a scrisului.
O persoană care vine la cabinet spunea odată că uneori nu trebuie decât să fii prezent si să te bucuri cu ochii pe care ţi i-a dat Dumnezeu, nu să faci fotografii ale lucrurilor sau locurilor pe care le vezi, oricât de bun ţi-ar fi aparatul foto, fiindca inevitabil pierzi, vrând să imortalizezi clipa. Aşa si eu, am un fel de aparat foto cu mine, un aparat uneori simplu, alteori sofisticat, în funcţie de moment, un aparat făcut din”piesele” teoriilor şi cunoştinţelor mele din psihologie, care mă ajută să îmi amintesc şi să clasific situaţiile prin care trec zilnic, în viaţa mea personală şi în profesie. Dar în această perioadă, puţin l-am folosit, mai mult am privit direct cu ochii şi în ochi, mai mult am atins şi am simţit, am ascultat şi am trăit direct. De foarte puţine ori am folosit „aparatul” meu şi deloc n-am scris despre ceea ce venea spre mine, în timp ce eram prezentă în spaţiul strâmt al clipei.
Şi totuşi, chiar dacă nu am mai scris din perspectiva psihologului, despre lucrurile trăite şi întâlnite, adică nu am „făcut fotografii”, faptul că în seara asta m-am gândit să reîncep să scriu, e semn că, fără ştirea mea, „aparatul” meu a tot înregistrat, ca o cameră ascunsă a cărei memorie s-a umplut şi trebuie transferată pe un alt suport – în acest caz cuvintele, articolele, postările. Totul e să găsesc modalitatea de a “păcăli” celălalt “aparat” care măsoară timpul – în afară şi înăuntru.
