Mă tot întreb ce ne face să fim atraşi de unii oameni, iar pe alţii să îi respingem, fie că sunt de acelaşi sex cu noi, fie opus. Încercări de explicaţii sau teorii există multe: psihologice, psihanalitice, din zona spiritualităţii ori a chimiei. Am să încerc şi eu un răspuns, plecând strict de la experienţa mea cu oamenii pe care i-am îndrăgit ori ocolit, care m-au adus, într-un fel sau altul în preajma lor, ori m-au făcut să îi evit.
La unii oameni ne atrage seninătatea lor: ai impresia că nu revendică nimic şi nu condiţionează nimic, iar privirea pe care o odihnesc asupra ta te face să te odihneşti şi tu în preajma lor.
La alţii, fermecătoare este capacitatea lor de a fi fericiti, chiar scurt, într-o clipită. Te atrage posibiltatea de a contribui şi tu la clipita lor de fericire. Această capacitate este abia simiţită, întrezărită, uneori printre nori negri de încercări.
Alţii te atrag fiindcă au ceva din tine pe care îl recunoşti uşor şi te simţi oarecum din aceeaşi familie. Iar alţii conţin o fărâmă din tine de care nu eşti conştient şi te atrag fiindcă ţi-e dor, fără să ştii, de o parte necunoscută din tine care te-ar face un om mai puţin limitat.
Sunt şi aceia care te atrag fiindcă te ajută să iţi joci rolul de care eşti ataşat: rolul de copil cuminte sau dimpotrivă, răzvrătit, ori rolul de copil responsabil, ori de premiant, sau de perdant, conform poveştii după care se desfăşoară în mare viaţa ta.
Orice relaţie pe care o construim cu oamenii ce intră şi contează în viaţa noastră conţine în ea promisiuni spuse sau nu, care rezonează cu nevoile noastre, cu părţi mai de suprafaţă ori mai adânci din noi înşine. Pe măsură ce suntem atenţi la aceste părţi, învăţăm cumva şi să ne descurcăm mai bine cu ceilalţi, să investim sau nu în relaţiile cu ei. Cred că de aceea spun psihologii că oamenii ce ajung să se respecte şi să ţină cu adevărat la ei înşişi au o mai mare deschidere şi preţuire faţă de semenii lor.
