Ca o continuare la postarea anterioară ce se sfărşea vorbind despre timp, iată o poezie a lui Iv cel Naiv, care în felul lui voit copilăresc scrie despre lucruri resimţite mai ales de oamenii mari, când mai au timp să se gândească la ele:
Romanţa lui tic şi tac
mi-am luat un ceas frumos, / biologic: tipul e conştiincios
are o abatere de maxim două respiraţii / şi merge pe bază de trăiri şi senzaţii
mi l-am pus pe un perete al sufletului / aşa de sus, încât să nu-mi vină să mă sui
să-l opresc când mă trezeşte de dimineaţă; / montajul a fost gratuit şi are garanţie pe viaţă
când mi-e foame e prânz / când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu / când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa / el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa
când mi-e plictis e un greiere surd / libelulă drogată când îmi vine să zburd
când mi-e frică e colibri / şi e vânt când e fie ce-o fi
tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac
îmi spune exact cât sînt şi ce fac.
(Iv cel Naiv – Versez, Editura Vellant, 2011)
