Cum spuneam și în postările anterioare despre relația de cuplu, lipsa comunicării autentice duce la suferință – atât de des întâlnita singurătate, izolare sau stare deprimantă din cauza cărora oamenii apelează la psiholog. În urma unor experiențe negative repetate, foarte multe persoane ajung să creadă că oamenii sunt nedemni de încredere și de iubire, că investiția în cuplu nu este fructuoasă. Sunt convinsă că suferința s-ar diminua sau ar căpăta un sens mai constructiv dacă adolescenții ar avea ocazia să învețe devreme, la școală, mai multe despre psihologia relațiilor, a iubirii, a sexualității. Se spune că școala cea mai bună este cea practică, a vieții, totodată ea fiind și cea mai dură … poate că așa este, numai că lucrurile pe care le învățăm astfel nu sunt neapărat și cele care ne ajută să ne dezvoltăm potențialul … uneori învățăm doar cum să ne închidem sub măști și să ne limităm comunicarea, relațiile, bucuria …
Una din primele lecții pe care adolescenții le-ar putea găsi interesante în lecțiile despre relațiile cu sexul opus este cea despre trei tipuri de atracție: a plăcea, a iubi și a dori. Iată foarte-foarte pe scurt în ce constă fiecare, așa cum sunt ele prezentate în cartea terapeuților de familie Steve și Sharon Biddulph – „Iubirea se construiește în doi”:
- A plăcea este întâlnirea a două minți – cea mai simplă și sigură formă de atracție între oameni. Putem cădea în capcana ei, considerând-o iubire, mai ales la începutul unei relații când avem tendința să ne placă de unele persoane doar pentru că ele ne plac pe noi. În acest caz, principala atracție este faptul în sine că cineva este receptiv la calitățile sau interesele noastre.
- A iubi este legătura de inimă – e sentimentul pe care scrie mare „special”. Acesta se dovedește destul de complicat, atât pentru că intensitatea lui nu e totuna cu profunzimea lui cât și pentru că „include și povara și așteptările relațiilor trecute, inclusiv ale celor din copilărie”. Aici, capcana ar putea fi că te îndrăgostești puternic de ideea pe care ți-o faci despre o persoană, aceasta fiind în realitate foarte diferită de construcția imaginară. Un alt obstacol este și acela că „iubirea cere încredere, deschidere, asumarea vulnerabilității” și unii oameni nu pot accepta această scoatere a armurii, a măștilor.
- A dori este „focul din viscere” – acel „lipici” pe care natura, biologia mizează pentru a cimentui relațiile, este atracția sexuală în care intervine, pe căi nebănuite, tot ce este specific omenesc și prea puțin parte animalică: „Facem dragoste cu creierul, de aceea sexul e atât de special, de important … și de dificil.” În cazul acestui tip de atracție, capcanele ar putea fi sexul prea curând, prea rapid și cel întâmplător – ca noi presiuni sociale asupra adolescenților, dar și asupra multor adulți prinși în morișca vremurilor și în noile stereotipuri de gen.
Combinația celor trei atracții este idealul: „Când focul din viscere se conjugă cu sclipirea mentală din creștet și căldura emoției din inimă, cele trei se amplifică reciproc”. Și așa cum orice om iubitor știe, când vorbim despre o relație de iubire autentică, nu putem să le separăm: „Trupurile noastre nu sunt compartimentate. Inima, mintea, sexualitatea, toate fac parte din întregul omenesc. Nu poți face dragoste cu cineva care nu-ți place, în care să nu ai încredere sau pe care nu-l înțelegi fără a avea sentimentul că te scindezi lăuntric, diminuându-ți energia și sentimentele firești. Nu poți face dragoste de la brâu în jos, ținându-ți inima și capul în afara ecuației, decât cu prețul unei suferințe serioase.”
Cred că această precizare a autorilor este, în opinia mea, minunat exprimată în filmele romantice de calitate, ori în muzică și poezie. Arta surprinde foarte bine această împletire miraculoasă a celor trei atracții, în imagini, sunete și metafore ce se adresează direct emisferei drepte a creierului omenesc.
Concluzia celor doi terapeuți de familie australieni, un fel de analiză stilistică, este pe cât de direct exprimată, pe atât de poetică. Ea îmi amintește de mitul lui Prometeu care, din păcate, i-a învățat pe oameni să folosească doar focul fizic. Probabil că alți eroi din alte mitologii, mai vechi și din alte zone geografice, s-ar putea ocupa de acest foc interior al iubirii:
„Expresia «a face dragoste» a apărut pentru că descrie în mod poetic un ideal pe care-l căutăm cu toții. Când sexualitatea ta e în ordine, «a face dragoste» este exact ceea ce ți se întâmplă. Nu e totuna cu a fute (deși include vigoarea și realismul acestui minunat termen latinesc). Și nu e totuna nici cu acel a ți-o trage al generației postmoderne unisex. Inima ți se deschide (se înmoaie și bate mai puternic), organele sexuale se deschid (se umezesc și se măresc), mintea ți se deschide (se ascute și devine sclipitoare) pentru ca celălalt să fie primit în tine în toate felurile, la toate nivelurile. Rareori se ajunge rapid în acest punct, și, când se întâmplă, nu poate fi niciodată ceva trecător.
Odată ce ai făcut DRAGOSTE, să faci doar «sex» va fi nesatisfăcător. Adolescenții se îndrăgostesc; adulții fac dragoste. E o flacără pe care o făptură umană iscusită învață să o aprindă. În relațiile de zi cu zi, flacăra pâlpâie, se micșorează și renaște în funcție de talentul nostru de-a o îngriji cum se cuvine. Eforturile ne sunt răsplătite. La început iubirea e o binecuvântare, dacă nu un noroc. Apoi devine o realizare.” (Steve și Sharon Biddulph, „Iubirea se construiește în doi”, Editura Humanitas, 2007)
Și o ilustrație a acestui foc transpus în versuri și muzică:
http://alifantismozaic.ro/versuri-mozaic/amor-e-fogo/
și
