„Clubul de film. Lecţii de viaţă pentru fiul meu” 
Acesta este titlul unei cărţi apărute la Editura Humanitas şi scrise de David Gilmour despre educaţie, adolescenţă, a fi tată, a risca şi a câştiga, în final.
Cine educă? Tatăl, care îi propune fiului adolescent o selecţie de filme pe care le văd şi le comentează împreună. O educaţie cu totul ieşită din tipare. In loc să meargă la şcoală, copilul vede filme cu tata, de trei ori pe săptămână, destul de organizat, pe curente, genuri, teme. Tatăl îi spune ce crede el că este cel mai important despre acele filme vizionate împreună. Şi uite aşa, îi „predă” fiului său mai mult decât pare: îl învaţă, fără plan didactic şi evaluări, cum e să îi pui înainte copilului ce ştii tu cel mai bine (ca fost critic de film sau ca fost îndrăgostit părăsit de iubita lui sau ca bărbat în relaţie cu femeile), cum e să îi dai din timpul şi din trăirile tale celuilalt, cum e să îl asculţi fără să îl judeci, cum e să fii doar prezent şi autentic, fără să vrei să îţi impui standardele sau măştile. E un fel de educaţie care m-a făcut să mă gândesc la esenţa actului de a învăţa pe altcineva: dai din ceea ce tu ştii cel mai bine fiindca ai asimilat cu toată fiinţa, nu doar cu intelectul. O educaţie care se făcea probabil demult, tare de demult, în unele locuri privilegiate, precum grădinile Atenei, aşa îmi imaginez.
Cum e cu adolescenţa? Dureros, se pare, mai ales când te îndrăgosteşti şi apoi te desparţi şi nu eşti sigur de nimic, decât că vrei să dormi până spre seară şi să mânânci croasante. Uneori e plin de neprevăzut, cu naivităţi, vulnerabilităţi, încercări, asumări. E şi sclipitor şi tern.
Cum e să fii tată? Crezi că ai soluţii doar la început, apoi ai doar intuiţie, multă empatie şi răbdare, în ciuda temerilor. Şi mult timp pentru copilul tău, printr-o favoare a vieţii (fiindcă nu ai job, dar încă mai ai bani şi cu siguranţă îndoieli despre viitorul tau). Să dăruieşti timp pentru a-ţi descoperi copilul, acesta e unul din limbajele de iubire destul de uitate azi, din păcate. David Gilmour, autorul, a avut privilegiul de a mai putea exersa acest limbaj al iubirii.
Care sunt riscurile? Acela de a accepta să îţi scoţi copilul din sistemul şcolar şi de a căuta alternative la şcoală. Acela de a-ţi lăsa copilul să înveţe lecţile reale ale vieţii, după ce ţi-ai dat seama că şcoala e departe de a da sens educaţiei. Acela de a te confrunta cu propriile întrebări şi cu posibilitatea înfricoşătoare de a fi contribuit la eşecul copilului tău.
Câştigul, în final: adolescentul se reapropie de sistem, îşi dă examenele şi intră la facultate, creşte şi e autonom, îşi descoperă plăcerea de a cânta, are o nouă prietenă şi un tată care îi spune copilului în gând, cu mândrie : „eşti atât de mişto!”. Ce uşurare, experimentul a reuşit!
Sigur, lecţiile de viaţă descrise în această carte sunt atât de atipice, încât se pot găsi glasuri care să sublineze faptul că realitatea e mult mai neîncăpătoare, mai dură şi mai urgentă decât ce scrie prin cărţi. Şi totuşi, cărţile au acest dar de a ne pune mintea şi sufletul în căutare de răspunsuri în noi înşine pentru realitatea strâmtă în care trăim. Mă întreb câţi dintre noi, taţi sau mame, şi-ar permite să piardă (ori să câştige) timpul cu adolescentul lor năzuros, leneş şi iresponsabil (acestea ar fi, probabil, etichetele pe care le-am pune grăbiţi pentru a strâmtora şi mai mult realitatea). Şi, mai ales, câţi ne permitem să educăm având acest moto pe care autorul David Gilmour îl pune cărţii sale:
„Tânărul să poată face de toate, dar să nu-i placă să facă decât pe cele bune. Trebuie să te faci vrednic de iubit de către copiii tăi, prin bunătatea şi blândeţea felului tău de a fi” (Montaigne).
