Această expresie care îmi stăruie în minte ori de câte ori cineva îmi mulţumeşte pentru ceva ce am zis ori am făcut, exprimă pentru mine o realitate profundă, dar puţin evidentă imediat. Ea caracterizează, într-un fel, şi relaţia dintre psihoterapeut şi persoana care îi cere ajutorul. Imi amintesc lucrurile pe care le-am învăţat sau le-am redescoperit ascultându-i pe cei care veneau să îi învăţ eu sau să le dau eu acea mână de ajutor pe care nu o mai găseau altundeva. 
În cartea lui Irvin Yalom, numită Darul psihoterapiei, am regăsit ideea din titlul meu, spusă într-o poveste preluată de la un alt mare scriitor. Sunt unele nuanţe diferite, dar mesajul pe care il văd ca fiind comun este acesta: ca psihoterapeut eşti un tovarăş de drum al celui care crede că nu mai poate merge singur, dar să mai şi ofere! El crede că nu mai poate oferi nimic, nici măcar sieşi. Şi totuşi el dă, chiar fără să fie conştient, iar noi, psihoterapeuţii, ca tovarăşi de drum, dăm şi noi, dar şi primim, fără îndoială. Iată fragmentul din cartea lui Yalom:
“Deşi există multe expresii pentru relaţia terapeutică (pacient-terapeut, client-consilier, analizat-analist, client-facilitator şi, cea mai recentă – şi de departe cea mai repulsivă – beneficiar/furnizor), nici una nu redă cu exactitate sensul meu de relaţie terapeutică. Prefer să mă gândesc la pacienţii mei şi la mine ca la nişte tovarăşi de drum , expresie care elimină diferenţele dintre “ei” (cei suferinzi) şi “noi” (vindecătorii).
Una dintre poveştile mele preferate despre vindecare, pe care am găsit-o în cartea Magister Ludi a lui Herman Hesse, este despre Joseph şi Dion, doi vindecători vestiţi care au trăit în vremurile biblice.
Amândoi erau foarte eficienţi, dar modul lor de lucru era diferit. Vindecătorul mai tânăr, Joseph, vindeca prin ascultare tăcută, inspirată. Pelerinii aveau încredere în Joseph. Suferinţele şi neliniştile penitenţilor dispăreau ca apa în deşert şi plecau de la el descărcaţi şi liniştiţi. Dion, vindecătorul mai bătrân îi înfrunta activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite. Vindeca prin intervenţie activă: îi judeca. îi dojenea, îi pedepsea, îi însănătoşea. Îi trata ca pe nişte copii, le dădea sfaturi, îi pedepsea dându-le penitenţe, ordona pelerinaje şi căsătorii şi îi silea pe duşmani să se împace.
Cei doi vindecători nu se cunoşteau, au lucrat mulţi ani ca rivali, până când Joseph s-a îmbolnăvit sufleteşte, a ajuns la o disperare cumplită şi a fost copleşit de gânduri de autodistrugere. Neputând să se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta ajutor la Dion. Într-o noapte Joseph s-a odihnit într-o oază, unde a intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Joseph i-a spus despre destinaţia şi scopul pelerinajului său, călătorul s-a oferit să-l ajute să-l caute pe Dion. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii, călătorul bătrân şi-a dezvăluit identitatea. Mirabile dictu: era Dion, chiar omul pe care îl căuta Joseph.
Fără să ezite, Dion l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa, unde au trăit şi au muncit împreună mulţi ani. La început Dion i-a cerut lui Joseph să-i fie servitor, apoi l-a ridicat la statutul de elev, iar în final la cel de coleg. Mulţi ani mai târziu, Dion s-a îmbolnăvit şi, pe patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Joseph şi despre călătoria lui la bătrânul Dion ca să ceară ajutor. I-a vorbit despre miracolul pe care l-a simţit Joseph când tovarăşul său de drum s-a dovedit a fi chiar Dion.
Acum, când era pe moarte, i-a spus Dion lui Joseph, a sosit timpul să rupă tăcerea despre acel miracol. Dion a mărturisit că atunci şi lui i se păruse un miracol pentru că şi el ajunsese la disperare. Şi el se simţea gol şi mort spiritual şi neputând să se ajute singur, pornise într-o călătorie ca să caute ajutor. În noaptea când se întâlniseră în oază era în pelerinaj spre un vindecător vestit numit Jospeh.” (Irvin Yalom, Darul psihoterapiei, Editura Vellant, 2011)
