Există unele căni ce se vând ca suveniruri: ele sunt negre pe dinafară şi puţin atractive, de ce le-ar lua cineva în seamă? Dar dacă te uiţi cu atenţie, au desenate diverse modele sau reproduc fotografia unui oraş, imaginea de-abia se vede, ascunsă fiind sub o peliculă neagră uşor transparentă. 
Farmecul acestor căni este ele că îşi revelează desenele exterioare doar când se toarnă în ele lichid fierbinte: atunci modelul desenat sau fotografia apare clară şi îţi transmite ceva: un mesaj (banal sau nu) ori poza unui loc prin care ai trecut.
Apoi, pe măsură ce conţinutul din cană şi implicit, cana, se răcesc, imaginea se estompează, treptat, până când dispare iarăşi sub pelicula neagră. O magie mica şi ieftină, de la magazinele de suveniruri, cu impact mare mai ales asupra copiilor.
Deunăzi, aveam o astfel de cană în mâini şi mi-a venit ideea că aşa suntem şi noi, oamenii: un fel de căni în care viaţa toarnă de toate. Dar uneori se întâmplă ca temperatura a ceea ce ajunge în noi să fie mai ridicată decât suntem obişnuiţi (adică să avem trăiri, emoţii, gânduri, amintiri , impresii, care “ard”). Atunci, aidoma cănilor suvenir, scoatem la iveală, lăsăm să apară lucruri ce nu se văd în mod obişnuit: calităţi pe care nu ştiam că le avem ori hibe nebănuite ori comportamente neaşteptate … Şi, odată ce temperatura evenimentelor scade, revenim la ceea ce e cunoscut şi mai puţin spectaculos, estompăm exceptionalul, intrăm în rutina exterioară şi interioară. Magia se termină …
Îmi dau seama acum, scriind, cât de puţin spun, de fapt, despre cum ne transformă această “magie” şi despre cât de departe suntem de finitudinea jucăuşă a cănilor suvenir. Ideea adiacentă era doar că, pentru a vedea ce au oamenii să ne spună sau ce mesaje au ei pentru noi, e nevoie doar să turnăm un pic de afecţiune, de atenţie , ca un ceai într-o zi geroasă sau o cafea într-o dimineaţă neclară …
