“Iubirea de sine reprezintă preţuirea şi susţinerea sinelui, ceea ce este de-a dreptul opus egoismului. Se bazează pe evaluările realiste ale sinelui, cu toate calităţile şi deficienţele lui, dar este pătrunsă de o tandră compasiune, care stimulează transformarea. Persoana se vede pe ea însăşi ca meritând să fie iubită şi dorită cu toate slăbiciunile şi vulnerabilităţile ei şi, ca rezultat, poate fi extrem de iertătoare cu sine. Pentru persoana care se iubeşte pe sine, sinele nu mai constituie o problemă şi devine posibil să se manifeste deplin şi fără frică în faţa unei alte persoane. Pe de altă parte, persoana egoistă este atât de preocupată de sine şi de propriile nevoi şi dorinţe, încât nici nu recunoaşte prezenţa celuilalt, nici nu se apropie de el. ” (Dave Mearns, Brian Thorne, Consilierea centrată pe persoană în acţiune, Editura Trei, 2010)
