Eu am ajuns să citesc şi să învăţ psihologie teoretică şi aplicată datorită copiilor mei (printre care o includ şi pe fetiţa care am fost şi care este încă în mine, preţios companion). 
Poarta prin care am intrat în domeniul psihologiei a fost o teorie (a ataşamentului), care m-a plonjat direct în miezul viu ce stă la baza relaţiilor umane. Manualele de psihologie a dezvoltării, cu ilustraţiile lor – de la foetuşi la adolescenţi – cu experimentele lor fascinante despre mintea copiilor, mi-au ghidat primii paşi în această cunoaştere a fiinţei umane.
Aşa încât, în seara aceasta, mi-am amintit că în curând o să fie 1 iunie şi iarăşi lumea se va opri doar puţin şi doar aparent pentru a celebra copilăria – această noţiune relativ recentă, după spusele istoricilor. Şi în timp ce o parte a lumii se va opri, altă parte a lumii va continua să alerge, să lovească, să uite, să frângă … Iar o cu totul altă parte a lumii (cea a cercetătorilor şi a celor ce sprijină viaţa) va încerca să înţeleagă şi să micşoreze urmele pe care le lasă peste copii fuga, loviturile, uitarea, frângerea … Şi tot profesioniştii de mai sus vor atrage atenţia, semnalele … şi se vor minuna de cât de fragil şi de puternic în acelaşi timp e un copil!
M-am gândit să scriu şi eu aici, în această săptămână a copilăriei, unele din informaţiile, gândurile, emoţiile, spuse de alţii şi trăite de mine, de când am avut privilegiul să intru, ca mamă şi ca profesionist în lumea copiilor.
În seara aceasta, iată câteva cuvinte care pentru mine au fost mereu preţioase: “Felul în care vorbesc părinţii şi profesorii îi arată copilului părerea lor despre el. Afirmaţiile lor influenţează încrederea şi preţuirea pe care o acordă propriei persoane. Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil.” (Haim Ginott, psiholog).
E aşa de simplu şi aşa de greu, în acelaşi timp! Mai bine cuvântul care zideşte încredere în copil decât vorba care micşorează, etichetează, înveninează, găureşte pe dinăuntru şi alungă.
Picturile lui Tonitza vorbesc şi ele, “pre limba mea”.
