De când am intrat în domeniul psihologiei (sau psihologia a intrat în viaţa mea), am observat diverse percepţii ale oamenilor când vine vorba de utilitatea unui psiholog. Am să le rezum mai jos:
Mai întâi confuzia încă prezentă între psihiatru şi psiholog şi replica iritată „Nu sunt nebun, domne’, de ce să merg la psiholog?!”, replică ce-mi aminteşte de unii elevi care-mi spun, când mă văd trecând prin şcoală: „Doamna, luaţi-l pe colegul meu la cabinet, că are probleme cu capu’…”. Această asociere între psiholog şi psihiatru determină un fel de reţinere şi jenă faţă de consultarea unui psiholog, ca şi cum gestul ar echivala cu recunoaşterea unei boli de care nu poţi decât să te ruşinezi şi care te împovărează cu dispreţul public.
Apoi, oamenii au două reacţii opuse faţă de întâlnirea cu un psiholog: fie temeri şi neîncredere, fie aşteptări foarte înalte. Ori nu prea cred că psihologul le-ar putea fi de vreun folos (citez din memorie: „cum ar putea psihologul să mă facă să mă simt mai bine, dacă el nu poate schimba nimic concret din situaţia grea în care mă aflu?); ori îşi închipuie că el ar fi un fel de magician care le rezolvă problema, dacă nu cu o baghetă, măcar cu o reţetă care să conţină sfaturi eficiente.
Am întâlnit şi categoria acelor oameni care caută un specialist în „reparaţii”, venind la psiholog cu dorinţa de a-i schimba pe cei care le fac viaţa grea, de a-i repara oarecum pe cei cu care trăiesc: soţi, copii, părinţi, colegi (replica ce-mi vine în memorie, de astă dată este: „celălalt are o problemă, nu eu, faceţi ceva cu el, în timp ce eu aştept afară …”)
Există, la unii oameni, şi un fel de fascinaţie faţă de psihologul pe care îl văd ca pe un înţelept capabil să citească în sufletul lor şi să le spună ceva memorabil, profund sau adevărat, deschizându-le probabil un fel de poartă spre ei înşişi. Fascinaţia lasă locul uneori fricii: dacă psihologul descoperă cine ştie ce în mintea oamenilor sau, mai rău, dacă le „spală” creierul?!
Toate aceste percepţii sunt justificate, cred eu, şi de lipsa îndelungată, în rândul publicului larg, a informaţiilor despre psihologia aplicată şi despre specificul ajutorului psihologic. Abia în ultimii ani, prin cărţi de psihologie practică şi prin oferte psiho-educaţionale, începe să se umple acest gol, iar lumea să se dumirească la ce e bun un psiholog.
Am propriile mele răspunsuri la întrebarea din titlu şi, implicit, la părerile oamenilor despre ce poate şi ce nu poate psihologul de bună calitate umană şi profesională.
Psihologul nu e medic, ce-i drept, dar se întreabă ce mesaj despre viaţa pacientului transmite corpul când se îmbolnăveşte şi cum ar putea psihicul să ajute la vindecarea organismului. Nu se ocupă de cei care „au probleme cu capul”, dar se apleacă spre cei care au tot felul de dificultăţi sufleteşti (cine nu are, de fapt?): cu ei înşişi, cu ceilalţi, în familie, la şcoală ori la serviciu. Nu prescrie reţete, ci foloseşte în profunzime darul care ne leagă unii de alţii: cuvintele.
Merge, însă, dincolo de cuvinte şi poate să asculte suferinţa, singurătatea, neliniştea, furia, tristeţea, frica, amăgirea şi dezamăgirea … şi alte câte vor mai fi amestecate în experienţa oamenilor. Şi ascultându-le, oferă timp, loc şi atenţie celor care se luptă cu aceste stări … Iar luptătorii se pot simţi mai puternici când sunt ascultaţi şi lupta poate părea mai uşoară, ori inutilă, ori cu sorţi de izbândă. Şi ceva se schimbă în oameni, chiar dacă, în contextul lor de viaţă, psihologul nimic nu poate schimba.
Psihologul se abţine să dea sfaturi, dar îi poate însoţi pe cei care le caută, oferindu-le informaţii necesare ori potrivite, puncte de vedere ori perspective noi. Şi astfel alternativele, soluţiile dorite apar din căutarea şi trăirea celor în cauză, iar nu aduse din afară de psiholog.
Nu e magician, dar cu siguranţă poate provoca transformări, aşa cum se întâmplă în orice întâlnire de la om la om, dacă atinge un anumit grad de profunzime şi onestitate (cum este de dorit în cazul consilierii şi al psihoterapiei). Schimbările nu sunt neapărat spectaculoase, neprevăzute şi rapide, ca în magie. În psihologie, e nevoie de timp şi de implicare din ambele părţi pentru ca din jobenul negru şi ţeapăn al unor stări negative să iasă porumbelul acceptării ori al încrederii, sau ca din cutia străpunsă de cuţite a stimei de sine să iasă sentimentul întreg şi viguros al propriei valori …
Nici nu-i poate repara pe ceilalţi de care se plâng unii oameni, dar poate să îi asiste pe aceştia să repare ei înşişi ce este de reparat în relaţiile lor, ori să facă singuri, data viitoare, înlocuirile necesare.
În concluzie, ceea ce face psihologul este să le transmită oamenilor, indirect: „puteţi să vă vindecaţi, să evoluaţi, să fiţi mai mulţumiţi cu viaţa voastră, eu sunt cu voi în acest moment, pe drumul vostru, ca şi cum aş ţine deschisă, în noapte, o benzinărie la care aţi oprit să alimentaţi motorul vieţii, mai aveţi drum de făcut, cine ştie pe unde şi în ce condiţii, măcar să vă umpleţi rezervorul … fiecare cu tipul său de motor şi cu nevoia sa de combustibil … ”.
